Cum se construiește schimbarea în comunitate
Cum se construiește schimbarea într-o comunitate? Nu prin gesturi izolate, nu doar prin proiecte și livrabile, ci prin prezență, răbdare, încredere și sprijin care ajunge la timp.
După 14 ani de activitate, 52 de proiecte și 21.908 de beneficiari direcți, Aurelia Pasăre, Președintele Asociației Four Change, vorbește despre ce se vede și ce nu se vede în munca unei organizații care rămâne aproape de oameni: zâmbetul unui vârstnic care nu se mai simte singur, copilul care capătă încredere în sine, parteneriatele care se construiesc cu răbdare și adevărul simplu că vulnerabilitatea nu este o vină.
Este o discuție despre omenie, responsabilitate, prevenție, demnitate și despre felul în care sprijinul oferit la timp întărește comunitățile și contribuie la o mai bună funcționare a societății. Pentru că binele comun este o responsabilitate comună, iar schimbarea începe cu fiecare dintre noi.
„Serviciile sociale nu înseamnă doar ajutor concret, ci și demnitate.”
1. Care este cel mai frumos lucru pe care l-ai văzut în munca ta?
Cred că cel mai frumos lucru pe care l-am văzut în munca mea este zâmbetul de mulțumire al beneficiarilor, mai ales al persoanelor vârstnice, atunci când simt că nu sunt singure. Când cineva este lângă oameni cu o vorbă bună, cu căldură, cu sprijin concret — fie că este vorba despre servicii, fie despre ajutor material — se vede imediat cât de mult contează această prezență.
De multe ori, impactul cel mai mare nu vine doar din ceea ce primește omul respectiv, ci din faptul că se simte văzut, ascultat și tratat cu grijă.
Pentru mine, acesta este și unul dintre cele mai simple adevăruri despre omenie: că omul vulnerabil nu este lăsat să se simtă uitat. În zâmbetul său văd tocmai acest lucru — că, într-un moment al vieții în care mulți vârstnici ajung să se simtă invizibili, există cineva care se gândește la ei și le este aproape. Serviciile sociale nu înseamnă doar ajutor concret, ci și demnitate.
2. Când ai înțeles că misiunea ta este societatea civilă și ce te-a ajutat să mergi mai departe atunci când a fost greu?
Am înțeles foarte devreme că drumul meu este implicarea în societatea civilă. Eram în liceu, când am intrat ca voluntar în programele ARAS, iar acolo am văzut pentru prima dată, foarte clar, ce înseamnă impactul concret al unei intervenții. Într-o perioadă în care în România se vorbea încă foarte puțin despre rolul organizațiilor neguvernamentale, experiența aceea a fost pentru mine o revelație. Am înțeles că există vulnerabilități și nevoi reale pe care societatea preferă adesea să nu le privească direct și că tocmai aici intervine rolul societății civile: să vadă, să înțeleagă și să vină cu soluții acolo unde este nevoie. Am rămas pe acest drum pentru că mi s-a părut necesar.
Atunci când a fost greu, m-a făcut să continui gândul că există oameni care au nevoie de noi, precum și convingerea că nu poți ajuta cu adevărat dacă ajungi să te epuizezi. În timp, am învățat că, în munca aceasta, trebuie să rămâi prezent, lucid și capabil să continui. Una dintre cele mai grele lecții pentru mine a fost să accept că nevoia nu dispare odată cu finanțarea și că, tocmai de aceea, trebuie să construiești nu doar servicii, ci și continuitate. Am trăit asta foarte concret în momentele în care nu am putut duce mai departe, imediat, un serviciu de care comunitatea avea mare nevoie. Însă am înțeles că o intervenție bună lasă ceva în urmă chiar și după încheierea unui proiect: mai multă capacitate, mai mult curaj și oameni mai pregătiți să meargă mai departe. Iar când simt că am nevoie de reset, mă întorc la ceva cât se poate de simplu și de concret: gătesc prăjituri. Pentru mine, este un mod de a mă liniști și de a-mi limpezi mintea.
„Intervenția timpurie este una dintre cele mai inteligente investiții sociale.”
3. Ce ai schimba mai întâi: la oameni, la comunități sau la sisteme — și de ce?
Cred că schimbarea trebuie să se întâmple în toate trei, dar aș începe din comunități și din felul în care susținem copiii în comunitate. Pentru că acolo se vede cel mai repede dacă un sistem răspunde sau nu unei nevoi reale. Iar dacă reușești să construiești bine la nivelul comunității, poți influența și oamenii, și sistemele.
Cred foarte mult în intervenția timpurie. Mai ales în cazul copiilor din familii vulnerabile, sprijinul venit la timp poate schimba un traseu de viață înainte ca dificultățile să se accentueze. În dezvoltarea copilului există ferestre de oportunitate, iar dacă ele sunt ratate, recuperarea devine mult mai greu de făcut.
Simplul fapt că un copil este într-un mediu educațional, alături de alți copii, într-un context în care este încurajat, ascultat și implicat, contează enorm. Am văzut de multe ori fericirea pe chipul copiilor atunci când se simt văzuți, când li se acordă atenție și când sunt acceptați pentru ceea ce sunt.
Mai este și o dimensiune socio-economică foarte importantă. În multe comunități rurale, programul grădiniței și al școlii primare se termină foarte devreme, iar formele de sprijin de tip after-school sunt inexistente sau foarte limitate. Asta înseamnă, de multe ori, că cineva trebuie să rămână acasă cu copilul — cel mai adesea mama. Și astfel se creează un cerc vicios: ieșirea mamei de pe piața muncii, dependență financiară și presiune suplimentară asupra întregii familii.
De aceea, când spun că aș începe cu educația, mă refer la mai mult decât școală. Mă refer la un ecosistem de sprijin care poate schimba, în timp, atât viața copiilor, cât și echilibrul unei comunități. De aceea, intervenția timpurie este una dintre cele mai inteligente investiții sociale.
„Impactul nu înseamnă doar ce faci pentru oameni într-un moment dificil, ci și ceea ce rămâne în viața lor după aceea.”
4. Dacă ar fi să explici Asociația Four Change în 30 de secunde cuiva care nu știe nimic despre ONG-uri: ce faceți, pentru cine, și de ce contează acum?
Asociația Four Change lucrează de peste 14 ani cu copii, familii, persoane vârstnice, tineri și adulți – în special în județul Giurgiu, dar și în alte comunități din București și în județele Ilfov, Prahova, Buzău, Călărași, Vâlcea și Bacău, construind servicii și programe care răspund unor nevoi reale: sprijin pentru copii și familii vulnerabile, servicii integrate pentru vârstnici, educație și literație, precum și programe care îi ajută pe tineri să facă tranziția de la școală la viața profesională. Pentru noi, miza nu este intervenția punctuală, ci prezența pe termen lung — astfel încât oamenii să aibă mai multă stabilitate, mai multă demnitate și șanse reale de a merge mai departe.
5. Cum se vede impactul Asociației Four Change, după toți acești ani de lucru în comunități?
Cred că unul dintre cele mai importante semne de impact este momentul în care regăsim, în proiectele noastre de astăzi, copii pe care i-am cunoscut cu ani în urmă, care se află acum într-o altă etapă a vieții. Am întâlnit copii din comunități vulnerabile, care păreau să aibă foarte puține șanse, iar astăzi îi vedem la liceu, iar pe unii chiar la universitate.
Pentru mine, acesta este unul dintre cele mai puternice semne că pașii mici contează. Uneori, acel pas mic a fost un ghiozdan cu materiale educaționale. Alteori, a fost un atelier de dezvoltare personală în care copilul a înțeles că și el poate. Alteori, a fost o carte citită într-un club de lectură sau participarea la o activitate de educație non-formală care i-a dezvoltat abilitățile de viață.
Luate separat, poate par lucruri mici. Dar împreună, ele pot contribui la creșterea unui copil astfel încât să devină un adult mai puternic, mai independent și mai capabil să-și construiască propriul drum.
La fel, când vorbim despre vârstnici, miza este tot demnitatea: să nu se simtă uitați, să primească sprijin concret, dar și să rămână conectați la comunitate și la propriul sentiment de valoare.
Ceea ce ne diferențiază, la Asociația Four Change, este faptul că nu răspundem doar unor nevoi punctuale, ci încercăm să construim, împreună cu comunitatea, condițiile pentru schimbare pe termen lung. Impactul nu înseamnă doar ce faci pentru oameni într-un moment dificil, ci ce rămâne în viața lor după aceea. Iar dovada cea mai clară este atunci când reîntâlnim beneficiari într-o altă etapă a vieții lor și înțelegem că, dincolo de activități, s-a produs o transformare reală, care s-a produs pas cu pas, în timp.
6. Care sunt cele 4 direcții principale în care acționează Asociația Four Change acum și cum se leagă ele într-o viziune unitară?
Lucrăm în patru direcții principale: copii, familie, vârstnici, tineri și adulți. Nu le privim ca pe domenii separate, ci ca pe realități care se influențează permanent unele pe altele. Ceea ce le leagă este comunitatea.
Când lucrăm într-o comunitate, nu privim niciodată o singură nevoie în mod izolat. Ne uităm la copil, dar și la familia din care vine. Ne uităm la vârstnicul care are nevoie de sprijin, dar și la relațiile și lipsurile care îi influențează viața de zi cu zi. Ne uităm la tinerii și adulții care au nevoie de orientare, practică sau formare profesională, dar și la condițiile care le pot face acest drum posibil.
De aceea, chiar dacă uneori intrăm într-o comunitate printr-un proiect educațional, printr-un serviciu social pentru vârstnici sau printr-un program de practică și formare, încercăm să construim, în timp, o intervenție mai largă, care leagă aceste realități între ele. Pentru noi, copiii, familia, vârstnicii și oamenii activi din comunitate fac parte din același ecosistem. Iar această abordare integrată dă mai multă forță proiectelor și creează premisele unei schimbări reale, pe termen lung.
La Cosoba, de exemplu, avem servicii de asistență comunitară pentru persoane vârstnice și, în același timp, proiecte pentru copii. De multe ori, organizăm activități intergeneraționale în care copiii și vârstnicii lucrează împreună, se întâlnesc, fac schimb de experiență și se văd unii pe alții altfel. Astfel de legături contează mult, pentru că o comunitate devine mai puternică atunci când oamenii nu trăiesc doar unii lângă alții, ci împreună.
„Prevenția costă întotdeauna mai puțin decât intervenția făcută prea târziu — nu doar din punct de vedere financiar, ci și din punct de vedere uman și social.”
7. Ce înseamnă prevenția, concret, în munca voastră de zi cu zi? Cum arată prevenția atunci când nu este doar un principiu, ci un mecanism care funcționează cu adevărat?
Pentru noi, prevenția are două dimensiuni clare: prevenția în zona socială, mai ales în lucrul cu persoanele vârstnice, și prevenția în zona educațională, în lucrul cu copiii și familiile lor.
În cazul vârstnicilor, prevenția înseamnă prezență constantă și intervenție la timp. Acolo unde există servicii de îngrijire la domiciliu, asistență comunitară sau oameni care urmăresc constant situația persoanei vârstnice, scade riscul ca problemele de sănătate, izolarea sau degradarea socio-emoțională să se agraveze. Uneori, prevenția înseamnă lucruri foarte concrete: cineva bate la ușă, întreabă cum se simte omul, dacă și-a luat tratamentul, dacă are nevoie de ajutor, dacă mai poate gestiona singur lucrurile de zi cu zi. Înseamnă să nu aștepți ca situația să ajungă în criză. Sprijinul nu este doar practic. Contează cumpărăturile, rețetele, curățenia, gătitul, mișcarea sau igiena corporală, dar la fel de important este ca vârstnicul să se simtă văzut, cunoscut în comunitate și să știe că are pe cine să sune la nevoie. Și aceasta este tot prevenție.
În lucrul cu copiii, prevenția înseamnă să vezi semnele de risc înainte ca ele să se transforme în eșec sau abandon școlar. Absenteismul, corigențele, retragerea copilului de la școală, lipsa de încredere sau dificultățile repetate de adaptare ascund adesea probleme sociale mai profunde: dificultăți în familie, lipsa sprijinului de acasă, părinți plecați la muncă în străinătate, copii lăsați în grija bunicilor, probleme de sănătate sau cerințe educaționale speciale. De aceea, prevenția reală nu poate fi doar educațională. Ea trebuie să fie multidisciplinară și să creeze o colaborare reală între școală, familie și serviciile sociale din comunitate. În România, una dintre cele mai mari dificultăți este tocmai lipsa de structură și de continuitate: prea puține servicii, finanțare insuficientă, personal calificat insuficient, mai ales în mediul rural, și prea puțin sprijin pentru dezvoltarea acestor mecanisme pe termen lung.
Prevenția costă întotdeauna mai puțin decât intervenția făcută prea târziu — nu doar din punct de vedere financiar, ci și din punct de vedere uman și social.
8. Cum faceți ca relația cu instituțiile publice (DGASPC/SPAS, școli, primării) să nu rămână doar pe hârtie, ci să ducă la rezultate concrete?
În cei peste 14 ani de lucru în comunități, am văzut foarte clar că omul sfințește locul. Oricât de limitate ar fi resursele, atunci când există deschidere, implicare și dorință reală de a face bine, lucrurile încep să se miște. În același timp, resursele nu sunt suficiente dacă nu există disponibilitate de colaborare. Parteneriatele care au funcționat cel mai bine au pornit, de multe ori, de la oameni din primărie, din școală sau din serviciile sociale care au înțeles nevoile comunității și au vrut să construiască împreună cu noi. În astfel de situații, colaborarea nu rămâne formală, ci devine un proces real, în care fiecare parte contribuie cu ce poate.
Pentru noi, un parteneriat bun se construiește pas cu pas. Orice intervenție serioasă are nevoie de timp, de încredere și de o înțelegere cât mai completă a comunității — atât din perspectiva nevoilor educaționale, cât și a celor sociale. De aceea, răbdarea și continuitatea sunt esențiale.
Credem tot mai mult că viitorul serviciilor sociale este unul în care parteneriatul public-privat funcționează real, nu doar formal. Instituțiile publice și organizațiile care lucrează deja în comunități pot construi împreună servicii mai flexibile, mai apropiate de beneficiari și mai bine adaptate nevoilor concrete.
Proiectele cele mai solide nu se construiesc doar din finanțare, semnături și documente, ci din încredere, răbdare și oameni care cred sincer că lucrurile pot fi făcute bine.
9. Ce e cel mai greu de construit în servicii sociale: finanțarea, oamenii, parteneriatele locale sau continuitatea? Și ce ați învățat în ultimii ani despre asta?
Cred că cel mai greu de construit este sustenabilitatea. Spun asta de fiecare dată când vorbesc despre servicii sociale. De multe ori se spune că există finanțări, că există programe, fonduri europene și oportunități. Și este adevărat: aceste resurse pot ajuta foarte mult la dezvoltarea serviciilor, la inovare, la formarea echipelor, la crearea de modele noi.
Dar dezvoltarea unui serviciu nu este același lucru cu asigurarea continuității lui. Iar aici apare adevărata provocare. Nevoile beneficiarilor nu se încheie odată cu proiectul, pentru că serviciile sociale nu răspund unor situații trecătoare, ci unor realități de durată, care cer prezență și continuitate.
De aceea, una dintre cele mai mari dificultăți este să găsești forme prin care un serviciu să poată merge mai departe și după încheierea finanțării. Nu cred că avem încă o rețetă perfectă pentru asta. Și noi ne luptăm constant să asigurăm sustenabilitatea serviciilor pe care le oferim. Uneori reușim, alteori nu. Dar încercăm mereu să căutăm surse diferite de finanțare și să păstrăm cât mai mult din ceea ce am construit în comunitățile în care lucrăm.
Serviciile sociale nu pot fi tratate doar cu logică de proiect, pentru că realitatea din comunitate nu începe și nu se încheie odată cu finanțarea.
10. Din experiența voastră și a colaborărilor pe care le-ați avut, care sunt acele bune practici pe care le considerați esențiale în servicii sociale și care ar merita mai mult loc și în România?
Cred că una dintre cele mai importante bune practici este personalizarea serviciilor în funcție de nevoile reale ale beneficiarului și consultarea lui în tot ceea ce îl privește. Cu alte cuvinte, beneficiarul este pus în centrul intervenției. Asta înseamnă să pornești de la realitatea lui concretă, de la ceea ce îi este cu adevărat util și potrivit.
O altă direcție esențială este profesionalizarea continuă a echipelor. În servicii sociale nu este suficient să ai bune intenții. Ai nevoie de oameni formați, care învață constant, care participă la cursuri, schimburi de bune practici și procese reale de perfecționare.
Cred că tocmai această combinație dintre grijă autentică, competență și capacitatea de a adapta serviciile la nevoile reale ale oamenilor face diferența dintre un serviciu care există doar formal și unul care produce, cu adevărat, schimbare.
„Serviciile sociale nu întrețin dependența. Ele previn agravarea unor situații dificile, reduc suferința, le oferă oamenilor demnitate și susțin echilibrul întregii comunități. De aceea, serviciile sociale sunt o investiție în oameni, nu o cheltuială fără rost. ”
11. Ce compromisuri refuzi să faci, chiar dacă ți-ar face viața mai ușoară?
Refuz orice compromis care ar afecta demnitatea beneficiarilor. Pentru mine, aceasta este o limită foarte clară. Inclusiv în campaniile noastre de fundraising pentru serviciile destinate vârstnicilor, refuz să îi pun pe beneficiari într-o lumină care le-ar afecta demnitatea. Cred că poți cere sprijin fără să folosești vulnerabilitatea unui om împotriva lui. Nu cred în vizibilitate obținută cu prețul demnității beneficiarului.
12. Ce înseamnă, pentru Asociația Four Change, un parteneriat adevărat — și când devine sprijinul o alianță care produce schimbare reală în comunități?
Pentru noi, diferența dintre sprijin și alianță ține, în primul rând, de timp, profunzime și asumare. Sprijinul poate fi punctual, necesar și valoros. Alianța, însă, înseamnă dorința de a construi împreună pe termen lung, cu înțelegerea faptului că schimbarea serioasă cere continuitate, încredere și responsabilitate comună.
De aceea, nu căutăm doar sponsori, ci parteneri care înțeleg că Asociația Four Change nu își propune să rămână la nivelul unor intervenții de moment, ci să fie prezentă în comunități pe termen lung și să contribuie la schimbări reale în viața oamenilor.
Înțelegem că partenerii corporate au, la rândul lor, cadre și priorități de CSR sau ESG, uneori stabilite la nivelul companiilor-mamă. Și credem că un parteneriat bun este acela în care aceste direcții generale pot fi adaptate inteligent la nevoile reale ale comunităților locale, la firul ierbii. Pentru noi, asta înseamnă mai mult decât resurse: înseamnă capacitatea de a transforma o intenție bună într-o schimbare concretă, relevantă și durabilă.
De cele mai multe ori, investițiile cu efect real sunt cele care susțin oamenii, capacitatea locală și continuitatea. O echipă bună, oameni formați în comunitate, servicii care pot rămâne aproape de beneficiari și infrastructura minimă care le face posibile au un efect mult mai profund decât o intervenție punctuală. În acest sens, o investiție inteligentă nu finanțează doar o activitate, ci ajută o comunitate să fie mai pregătită să-și gestioneze propriile vulnerabilități. Partenerii se bazează pe Asociația Four Change tocmai pentru experiența și capacitatea noastră de a înțelege direct realitatea din teren și de a construi soluții relevante, nu abstracte.
13. Ce ai vrea să înțeleagă un finanțator, în 20 de secunde, despre ce schimbă sprijinul lui, în mod concret, în viața oamenilor și în comunități?
Sprijinul unui finanțator pune o cărămidă la construcția unui viitor. Uneori, ea arată foarte simplu — un ghiozdan, o geacă, o pereche de adidași — dar, în viața unui copil, astfel de lucruri înseamnă demnitate, apartenență și șansa de a merge mai departe. Alteori, sprijinul înseamnă continuitatea unui serviciu, prezența unui om care ajunge la timp sau posibilitatea ca o familie ori un vârstnic să nu ajungă într-o situație mai gravă. Cu alte cuvinte, finanțatorul nu susține doar un ajutor punctual, ci contribuie la mai multă stabilitate în viața oamenilor și, prin asta, la comunități mai puternice și la o societate care funcționează mai bine.
14. Dacă ai putea schimba o singură percepție greșită pe care România o are despre vulnerabilitate, care ar fi aceea?
Cred că una dintre cele mai dăunătoare percepții este aceea că vulnerabilitatea ar fi, într-un fel, o vină și că oamenii aflați în dificultate ar fi o povară. Vedem asta atât în felul în care se vorbește despre persoanele care primesc sprijin social, cât și în felul în care se vorbește despre vârstnici.
În cazul celor care beneficiază de forme de sprijin social, există adesea ideea că „trăiesc pe banii altora”. Dar realitatea din teren este mult mai dură: aceste forme de sprijin sunt modeste și nu pot susține singure o viață decentă. Ele nu creează confort, ci încearcă doar să limiteze efectele unor lipsuri reale.
În cazul vârstnicilor, percepția greșită este că sunt priviți aproape exclusiv prin prisma costului pensiilor. Dar vorbim despre oameni care au muncit și au contribuit o viață întreagă, iar demnitatea lor nu poate fi redusă la o cifră dintr-un buget.
Serviciile sociale nu sunt un lux și nu sunt un moft. Ele contribuie direct la stabilitatea unei comunități. Iar investiția în oameni, chiar dacă nu se vede imediat, schimbă în profunzime viitorul acelui loc. Asta poate însemna un copil care merge mai departe la liceu sau facultate, o mamă care își găsește un loc de muncă sau un vârstnic care nu ajunge izolat și fără sprijin.
O comunitate nu devine mai puternică atunci când ignoră vulnerabilitatea, ci atunci când are maturitatea să o vadă și să intervină acolo unde este nevoie.
15. Care e un adevăr simplu despre serviciile sociale pe care ai vrea să-l audă România?
Serviciile sociale nu întrețin dependența, așa cum se spune uneori. Ele previn agravarea unor situații dificile, reduc suferința și le oferă oamenilor șansa de a merge mai departe cu mai multă demnitate. În plus, serviciile sociale nu înseamnă doar sprijin pentru cei vulnerabili, ci și mai mult echilibru pentru întreaga comunitate. Efectele lor nu se văd întotdeauna imediat, dar lipsa lor se vede, în timp, în felul în care problemele comunității se agravează. De aceea, serviciile sociale sunt o investiție în oameni, nu o cheltuială fără rost. Nu sunt un moft și nu sunt un cost inutil, ci una dintre formele prin care o comunitate are grijă să nu-și abandoneze oamenii și devine mai puternică pe termen lung.
Speranța lucidă și următorul pas pentru România
„ România are nevoie de servicii sociale mai stabile, de parteneriate locale mai mature și de o mai bună înțelegere a faptului că prevenția și sprijinul de proximitate nu sunt opționale, ci esențiale.”
16. Care e o formă de speranță “lucidă” pe care ai învățat-o din munca asta?
Speranța lucidă, pentru mine, este să știi că schimbarea nu vine dintr-odată, dar vine. Uneori, roadele se văd mai ales în timp. Se văd când copilul care merge mai departe la liceu sau facultate. Se văd în bucuria sinceră de pe chipul unui vârstnic care simte că nu a fost uitat și că încă are un loc al lui în comunitate. Pentru mine, speranța lucidă înseamnă tocmai asta: să vezi realitatea așa cum este, fără iluzii, dar să nu pierzi din vedere faptul că binele făcut la timp și în mod consecvent schimbă vieți și comunități.
17. Care e următorul pas concret pe care vrei să-l vezi posibil în România, în următorii 2 ani?
Mi-aș dori ca, în următorii doi ani, să înțelegem mai clar că serviciile sociale nu sunt o soluție de avarie, ci o parte esențială din infrastructura unei comunități. Asta ar însemna mai mult sprijin pentru continuitatea lor, mai multe parteneriate locale reale și mai puține situații în care oamenii vulnerabili rămân fără sprijin, deși nevoia lor continuă să existe.
Copiii, vârstnicii, familiile vulnerabile nu ar trebui să depindă de norocul de a întâlni un proiect bun la momentul potrivit, ci să poată conta pe forme de sprijin mai stabile, mai bine gândite și mai apropiate de nevoile lor reale.
Cred că următorul pas concret este să reușim să mutăm discuția de la „cum lansăm proiecte” la „cum susținem continuitatea a ceea ce funcționează”. România are nevoie de servicii sociale mai stabile, de parteneriate locale mai mature și de o mai bună înțelegere a faptului că prevenția și sprijinul de proximitate nu sunt opționale, ci esențiale.
